Bezárás
Română

Sistemul Cooperării Naţionale în Ardeal: cum a transformat Fidesz politica maghiarilor din Transilvania?

Care este atitudinea elitei politice a maghiarilor din Transilvania faţă de cel de-al doilea şi al treilea guvern Orbán? Care ar putea fi efectele de lungă durată asupra sferei civile ale finanţărilor de miliarde de forinţi, acordate ad-hoc? Se poate trăi în România, dar cu capul nu în nori, ci în Ungaria? Acestea au fost câteva dintre întrebările la care am căutat răspuns în cea de-a doua parte a discuţiei de masă rotundă, organizată de Átlátszó Erdély.

În cadrul discuţiilor informale se ajunge în mod regulat la ideea că guvernul Ungariei are o putere tot mai mare asupra comunităţii maghiare din Transilvania, şi mai ales asupra elitei maghiare din Transilvania, dar din câte ştim, încă nimeni n-a dezbătut această problematică în mod sistematic.

Proiectul nostru vizează analiza expansiunii influenţei partidului Fidesz în ce priveşte maghiarii din Transilvania şi analiza consecinţelor acestui fenomen, implicând sociologi, politologi, analişti, specialişti ai ştiinţelor socio-politice. În prima parte a proiectului am organizat o discuţie de masă rotundă, cu participarea lui ui Bakk Miklós (politolog), Kiss Tamás (sociolog), Salat Levente (politolog), Székely István Gergő (politolog) şi Toró Tibor (politolog). Urmează a doua parte, redactată, a transcripţiei discuţiilor.

Prima parte a discuţiei: Sistemul Cooperării Naţionale în Ardeal: cum i-a cucerit Fidesz pe maghiarii din Transilvania

Atitudinea elitei politice a maghiarilor din Transilvania faţă de cel de-al doilea şi al treilea guvern Orbán: cum a afectat Sistemul Cooperării Naţionale constelaţia politică de aici? Să vorbim despre tensiunile existente în mod clar, deși adesea suprimate, atât în interiorul UDMR, cât şi în relaţia UDMR cu Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, cu Partidul Popular Maghiar din Transilvania, respectiv despre „exportul” strategiilor şi al cunoştinţelor politice şi comunicaţionale ale partidului Fidesz.

Toró Tibor: Fidesz, apoi din anul 2010 întregul guvern Orbán a recurs la trei strategii în atitudinea şi interacţiunea sa cu elita politică maghiară din Transilvania. Prima dintre aceste strategii caracteriza începutul anilor 2010, având poate rădăcinile în perioada în care Fidesz era în opoziţie (2002–2010). În această perioadă s-a încercat crearea unui pluralism politic, prin sprijinirea şi instituţionalizarea organizațiilor politice care se autodefineau ca și opoziţia UDMR (adică Alianța Civică Maghiară, care ulterior s-a transformat în Partidul Civic Maghiar, mai apoi Consiliul Național Maghiar din Transilvania și Partidul Popular Maghiar din Transilvania).

Este important de subliniat aici că eu nu cred că ar fi fost vorba de o politică unitară practicată de Fidesz, nu era foarte clar cine ar trebui să se ocupe de această problematică în cadrul partidului. Diferiţi politicieni din Fidesz au sprijinit diferite grupări politice din Transilvania, diferite partide, dar s-au auzit şi voci care argumentau în favoarea parteneriatului cu UDMR.

A doua abordare a problemei a devenit evidentă în anii 2014–2016, ca urmare a alegerilor din 2012 (la care Partidul Popular Maghiar și Partidul Civic Maghiar nu au reușit să obțină rezultatele așteptate), când s-a spus: bine, dacă nu reuşim să consolidăm opoziţia fată de UDMR atunci să restaurăm reprezentarea politică unitară, printr-o singură organizație a maghiarilor din România. Din punctul de vedere al UDMR, această uniune ar însemna o rivalitate limitată sau controlată, adică partidele mai mici ar funcţiona ca o supapă politică, de exemplu în cadrul alegerilor locale:

cine e supărat pe UDMR, să poată să voteze împotriva lor,

dar să susțină Uniunea la alegerile parlamentare. Se pare că Partidul Civic Maghiar a fost de acord cu această idee, în 2016 şi-a înscris candidaţii pe lista UDMR, dar în mod interesant Partidul Popular Maghiar din Transilvania a refuzat să procedeze astfel, ceea ce a rezultat un conflict politic atât cu Fidesz, cât şi cu UDMR.

Acest meci s-a jucat pe mai multe runde. În prima etapă, Tőkés László a fost trecut pe lista Fidesz în cadrul alegerilor europarlamentare. Astfel Fidesz a asigurat ca UDMR-ul să nu aibă concurență în cadrul acestor alegeri. În a doua rundă, partidul de guvernământ din Ungaria a exercitat presiuni asupra Partidului Popular Maghiar din Transilvania, pentru a preveni înscrierea unui candidat la preşedinţie la alegerile din 2014. Szilágyi Zsolt a candidat în pofida acestor presiuni.

În al treilea rând s-a recurs la presiuni asupra Partidului Popular Maghiar din Transilvania pentru ca această formaţiune politică să nu candideze separat la alegerile parlamentare din 2016. În cele din urmă, PPMT n-a participat la aceste alegeri, ceea ce se datorează în parte sprijinului deschis acordat UDMR de Fidesz şi de întreaga mass-media publică din Ungaria.

Unii au considerat că opoziţia faţă de voința Fidesz va însemna sfârşitul sprijinului acordat Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania de Ungaria, ceea ce s-ar putea dovedi fatal pentru organizaţie. Însă temerile lor nu s-au adeverit încă.

A treia strategie ar putea fi numită una de fărâmiţare, despre care s-a spus aici în cele de mai înainte că poate fi interpretată ca o rivalitate bazată pe loialitate. În cadrul acestei strategii, nu doar partidele concurează între ele, ci există rivalități și în cadrul partidelor. Pentru moment, acest lucru rezultă într-o situaţie interesantă în cadrul UDMR, cred eu, deoarece ierarhiile din cadrul partidului vor fi determinate de relaţiile fiecărui politician cu rețelele politice şi economice din Ungaria, de capacitatea fiecăruia de a accesa anumite resurse.

Din acest punct de vedere va conta, de exemplu, cine se va putea ocupa de programul de dezvoltare economică care va viza Ţinutul Secuiesc, cine va supraveghea reţeaua de administratori de la sate, cine va primi finanţare pentru aşa-numitele activităţi „de protecţie a drepturilor minoritare” etc. Nu este indiferent câte persoane participă la această competiţie, cine se va ocupa de care program sau proiect, şi cine va avea acces la aceste resurse.

Mulți consideră că există unii politicieni din cadrul UDMR care la nivelul principiilor nu sprijină acest tip de politică. Ei nu aşa şi-au imaginat relaţiile cu Ungaria, sau, asemenea lui Markó Béla, sunt adepţii reţinerii şi ai echidistanţei faţă de politica internă a Ungariei. Eu cred că vor rămâne tot mai puţine astfel de persoane în cadrul UDMR, deoarece politicienii minoritari maghiari vor fi nevoiţi să se conecteze la noile reţele ale puterii, în mod instrumentalist, intrând şi ei în competiţie.

În ceea ce priveşte exportul „know-how”-ului politic, să abordez şi acest aspect al întrebării, eu consider că e important să înţelegem că politica din Budapesta apare în acest context ca un model de urmat, o reţetă bună de adoptat. O problemă mare e că nici nu încercăm să găsim nicio altă reţetă. Nu ne uităm în jur, să vedem dacă ar exista pe undeva vreo altă strategie demnă de urmat. Se vede foarte clar că în comunicarea partidelor maghiare din România sunt adoptate panele preluate din Ungaria, ceea ce nu este neapărat o idee bună.

Bakk Miklós: Legat de politica sau strategia unitară, în privința rivalității controlate din afară, de către FIDESZ, eu am senzaţia că mulţi dintre analişti sau teoreticieni comit greşeala de a considera diferitele procese politice ca fiind rezultatul unor tendinţe foarte bine gândite, unor acțiuni bine planificate, dar ascunse. În ce mă privește, sunt convins că

în viaţa politică mult mai adesea se impune logica consecinţelor neintenționate.

Când Fidesz a început să sprijine diferitele formaţiuni politice minuscule, aflate în opoziţie cu UDMR, a sprijinit, mai întâi, Partidul Civic Maghiar, apoi Partidul Popular Maghiar din Transilvania, atunci puteam interpreta acest lucru în ideea – şi poate că acum comit şi eu aceeaşi greşeală pe care am menţionat-o adineauri! – că Fidesz a dorit deliberat să intre într-o competiţie de construcție naţională, exercitată asupra minorității maghiare, în opoziţie cu statul național român, care prefera această construcție prin controlul exercitat prin UDMR. Adică, statul național român avea experiența istorică a persistenței identității maghiarilor din România, avea concluzia – tot prin experiența istorică dobândită – că nu poate dizolva această identitate colectivă de la o zi la alta, de la un ciclu electoral la celălalt.

Astfel a fost fixat locul politico-constituțional al UDMR, privilegiat electoral în dubla sa calitate de corporație etnică și partid politic integrat în sistemul de partide din România. Prin acest dublu statut, privilegiat, s-a instituit controlul asupra inițiativele și programele maghiarilor din România.

Deci ne puteam gândi că în timp ce Partidul Popular Maghiar din Transilvania şi Partidul Civic Maghiar erau formaţiuni politice independente, aflate în opoziţie cu UDMR, lupta acestor partide, adică a PPMT şi PCM împotriva UDMR, era un război „by proxy” al statelor naţionale române şi maghiare pentru controlul societăţii maghiare din Transilvania. După care Fidesz a înţeles că în acest război nu prea are şanse de câştig în sensul integrării complete a maghiarilor transilvăneni în corpul politico-național unitar al tuturor maghiarilor, atunci a trecut la favorizarea UDMR-ului în locul partidelor maghiare mici.

Și pe parcursul acestei mutări s-a născut, cred, o raţionalitate aparte a contextului. În momentul de faţă, în timp ce finanţările primite din partea statului român şi cele venite de la guvernul ungar reprezintă fonduri comparabile, pentru UDMR ambele relații sunt importante și pentru ambele are mijloace de păstrare a legitimității în fața electoratului, iar astfel această organizaţie politică joacă un rol de „agent dublu”: fiind atât agentul statului naţional român în cadrul societății maghiare din România, cât şi agentul statului ungar în ce priveşte medierile spre statul român, echilibrând oarecum situaţia.

Beneficiul acestei situaţii se concretizează în controlul care stabilizează oarecum competiţia celor două state naţionale în ce priveşte subiectul acestei competiţii. Este vorba, desigur, de o stabilitate relativă, un echilibru precar, şi n-aş putea să mă pronunţ în ce priveşte durata acestui echilibru, pe care eu îl văd ca fiind o situaţie foarte deschisă și labilă din punct de vedere istoric.

Kiss Tamás: Un posibil cadru de interpretare ar fi, în orice caz, cel care postulează o competiţie între procesele de construcție a națiunilor (nation-building) române şi maghiare, iar legat de aceste procese, centrele din Bucureşti şi Budapesta preferă alte formaţiuni politice. Rolul de „agent dublu”, dacă am înţeles eu bine, ar însemna că UDMR joacă un rol de intermediar, de mediator, care funcţionează doar dacă primeşte atenţie şi sprijin din partea ambelor state.

Însă în ceea ce priveşte creşterea influenţei Fidesz, eu m-aş mai întoarce un pic la ideea competiţiei bazate pe loialitate. Consider că e vorba de o tehnică a puterii, aplicată de regimul Orbán la mai multe nivele şi într-un cerc mult mai amplu. Crearea situaţiilor competiţionale pentru diferite personaje politice şi nespecificarea responsabilităţilor şi rolurilor este o metodă destul de general aplicată de guvernele Orbán, adică această technică nu se limitează doar la domeniul coetnicilor de peste graniță.

Dar să ne limităm doar la politicile privind chestiunea națională. Dacă ni se pare că Fidesz nu are o strategie unitară în acest context, nu există un singur actor politic căruia să-i fie încredințat întregul domeniu al politicilor despre națiune, acest lucru se întâmplă deoarece nu doar personalităţile politice din Transilvania, ci şi cele din Ungaria sunt forțate să participe într-o competiţie politică. Iar în domeniul politicilor despre națiune, în această competiţie îi regăsim pe Semjén Zsolt (vice-prim ministru în guvernul Orbán), Németh Zsolt (președintele comisiei de politică externă a parlamentului Ungariei), Kövér László (președintele parlamentului) şi Lázár János (conducătorul cancelariei guvernului).

Rolul structurilor difuze în exercitarea puterii politică a fost descris deja şi în cartea lui Hannah Arendt, în Originile Totalitarismului. Şi aici nu vreau să fac nicio aluzie cum că regimul lui Orbán ar avea de-a face cu asemenea regimuri, dar descrierea din carte e destul de relevantă și pentru realitatea din Ungaria. Personalităţile politice sunt forțate să participe într-o competiţie permanentă, iar structurile difuze ale puterii menţin nesiguranţa în condițiile căreia

nici actorii politici, nici ceilalţi participanţi la viaţa politică nu ştiu exact cine se află la comandă.

Iar dacă acest lucru e adevărat, atunci conducerea UDMR se poate trezi într-o situaţie fundamental diferită de cea cu care s-a obişnuit în interacţiunile cu politicienii români. Modelul controlului prin cooptare se bazează bunăoară pe faptul că partenerul de la putere, reprezentând populaţia majoritată, deși se află într-o situaţia superioară în toate privinţele, recunoaşte măcar atât că UDMR e reprezentantul legitim al intereselor maghiarilor şi nu deschide dialog politic cu alți actori politici maghiari.

Tibor a spus mai devreme că după 2011 sistemul s-a descentralizat şi în ce priveşte negocierile cu partenerii români. Eu altfel văd lucrurile. Cred mai degrabă că în cazul lui Băsescu am avut o situaţie aparte, chiar din două puncte de vedere. Pe de o parte, fostul preşedinte a încercat să comunice cu alegătorii maghiari în mod direct, fără intermediari. Pe de altă parte, şi-a trimis delegaţii (de exemplu pe Elena Udrea) în Ținutul Secuiesc, pentru a purta discuţii cu liderii comunității, sărind peste conducerea centrală a UDMR. Dar nu văd niciun semn care ar denota că aceste măsuri ar fi devenit obișnuite și aplicate în mod sistematic. Însă ceea ce pare să fie o abatere de la regulă în cazul relaţiilor politice din Bucureşti, se conturează a fi regula principală în cazul celor de la Budapesta.

E clar că Fidesz (mai exact Sistemul Cooperării Naţionale și Orbán personal) pune UDMR în concurenţă cu Partidul Popular Maghiar din Transilvania, împinge diferitele grupări de interes din cadrul UDMR să concureze unele cu altele. Iar în această structură conducerea centrală a UDMR-ului nu mai are nici un fel de monopol asupra negocierilor purtate, ajungând astfel într-o structură a puterii fundamental diferită de cea cu care s-a obişnuit.

Desigur, ne putem întreba de cauzele acestor procese politice. Poate că Orbán era fascinat de cartea lui Hannah Arendt pe vremea când era membru în Colegiul Bibó István (un colegiu universitar de științe sociale în cadrul căruia elita Fidesz s-a socializat înainte de schimbarea de regim din Ungaria și mediul în care partidul a fost înființat).

O altă interpretare posibilă și evident mai plauzibilă este că nu există nicio strategie centrală în privința politicilor privind chestiunea naţională, ci doar o logică strict clientelară. Pur şi simplu, cel aflat într-o poziţie mai favorabilă în reţelele informale ale puterii va avea acces la resurse. Atât, și nimic mai mult. Astfel, potenţialul politic al diferitelor personalităţi publice se formează într-un mod absolut aleatoriu.

Dar din punctul de vedere al rezultatului, nici nu contează modalităţile în care s-a ajuns aici. Contează doar că structura reţelelor şi a dezbaterilor politice diferă fundamental de cea din România. Şi de fapt, ne-am întors la începutul anilor 1990 când pe vremea lui Domokos Géza (primul președinte UDMR) conducătorii maghiarilor din România (mulți dintre ei foști funcționari ai Partidului Comunist) s-au bazat pe relaţiile lor personale ori de câte ori trebuia să fie „rezolvată” o problemă. Ceea ce se întâmplă azi între Fidesz şi elita politică maghiară din Transilvania seamănă oarecum cu situaţia din acele vremuri.

Székely István Gergő: Şi să nu uităm că acest sistem e destul de rafinat, nu te trezești scos în totalitate din situaţia privilegiată chiar așa de ușor. Pentru Fidesz, e foarte uşor și ieftin să menţină o situaţie în care câteva grupări de elite politice de minoritari stau gata de acţiune la marginea terenului. Aceste grupări – şi mă gândesc aici în mod concret la Partidul Popular Maghiar din Transilvania şi la Partidul Civic Maghiar – nu prea au alte alternative. Pentru ele problema se pune astfel: ori Fidesz, ori nimic, deci e uşor să fie ţinute în priză. Şi astfel se înţelege de ce au folosit anumiți analiști în acest context metafora aparatului de respiraţie artificială”.

200518_kerekasztal

Kiss Tamás: Pe de altă parte nu există foarte multe personalităţi politice maghiare în Transilvania. Nici Fidesz nu are multe alternative de oferit, dar nici în cadrul elitei politice maghiare de la noi nu există prea multe alternative pentru Fidesz.

Székely István Gergő: Un exemplu elocvent pentru această situaţie e Ágoston András din Voivodina (fostul preşedinte al Partidului Democrat Maghiar din Voivodina), care la un moment dat, când Orbán Viktor a ales Alianţa Maghiară din Voivodina drept partener strategic pentru Fidesz, a spus: nu-l putem contrazice pe premierul Ungariei, deci noi nu vom mai candida la alegeri, votaţi cu toţii aşa cum vrea premierul Ungariei, adică votaţi Alianţa Maghiară din Voivodina.

În Transilvania încă nu s-a întâmplat ceva similar, dar nu ştiu dacă nu urmează să se întâmple ceva asemănător şi la noi în viitor. Cred că Budapesta va avea un cuvânt tot mai semnificativ de spus în privința alegerilor de la noi, inclusiv în sensul de cine va primi aprobarea pentru a candida.

Care este efectul de scurtă şi de lungă durată al finanţărilor din ce în ce mai substanţiale, aparent foarte uşor de obţinut, asupra sferei civile maghiare din Transilvania, asupra presei, asupra bisericilor? Cum se poate construi şi dezvolta în mod raţional un mediu în care deciziile politice care vizează sume de miliarde de forinţi, sunt adoptate în urma unor activităţi de lobby, ca idei ad-hoc, fără studii de impact şi fără analizele specialiştilor?

Salat Levente: În ce mă priveşte, eu vedeam şi în formele anterioare, cele de dinaintea anului 2010, ale politicii de sprijin acordat de statul ungar niște ”aparate de respiraţie artificială”. În sensul că aceste finanţări, deși erau menite să-i ajute pe maghiarii de peste hotare să-și consolideze existența colectivă pe plaiurile natale, au ignorat promovarea unui element indispensabil al obiectivului atât de vocal popularizat: îmbunătăţirea relaţiei dintre populaţia majoritară şi minoritatea maghiară. Diferitele forme ale sprijinului acordat au fost încă de pe atunci versiuni timpurii ale formării structurilor de loialitate față de autoritățile din Budapesta, iar acum asistăm la o performanță net superioară în această privință.

În mod simbolic, am putea interpreta întreaga politică naţională a Ungariei ca o profeţie care se autoîmplineşte, în sensul folosit în literatura de psihologie interculturală pentru a descrie unul dintre mecanismele tipice ale modului de gândire bazat pe stereotipuri. Profeţia care se autoîmplineşte se caracterizează prin aşteptări foarte marcante faţă de comportamentul unui anumit grup de oameni, așteptări elaborate pe parcursul unui proces de acumulare a unor experiențe negative, iar după un timp aşteptările respective vor începe să se concretizeze în comportamentul indivizilor care aparțin grupului respectiv.

În politica naţională a guvernelor ungare de după 2010 se conturează o idee foarte clară cu privire la ce e bine pentru noi, maghiarimea din Transilvania, şi ce atitudine ar trebui să adoptăm noi, cei dincolo de hotare, pentru a fi consideraţi maghiari buni. Pe mine mă nemulțumește profund această situație, deoarece constat de trei decenii deja că cei la Budapesta sunt prizonierii unui mod de gândire bazat pe stereotipuri și nu înţeleg suficient de nuanțat situația din Transilvania, fie ei istorici şi cercetători de excepţie cu cele mai bogate cunoştinţe cu privire la istoria şi situaţia curentă a acestei regiuni.În afară de asta, citind scrierile lui Ablonczy Balázs sau Pál Judit, putem afla că

ori de câte ori Budapesta s-a amestecat în politica din Transilvania urmărindu-și propria logică, a cauzat mereu probleme şi mai mari,

mai ales în detrimentul acelora care trăiau aici şi vroiau ca şi copiii lor să aibă un viitor pe meleagurile natale. Mie mi se pare evident că intervenţia spectaculoasă a guvernului Ungariei în viaţa şi viitorul maghiarimii din Transilvania pe care o vedem în prezent este și ea un exercițiu contraproductiv, cel puțin din perspectiva celor care nu doresc să plece. În pofida acestui fapt, maghiarimea din Transilvania manifestă mai nou o atitudine care corespunde întocmai aşteptărilor formulate la Budapesta, nu în ultimul rând la încurajarea şi după modelul conducătorilor săi aleşi.

Pe baza acestor considerente mi se pare că Sistemul Colaborării Naţionale nu este altceva decât un aparat de respiraţie artificială extrem de performant cu ajutorul căruia se ajunge repede la rezultatul scontat: ca maghiarimea din Transilvania să ştie cum trebuie să gândească, cum trebuie să se poziţioneze ca fluxul de „oxigen” să nu fie oprit.

Kiss Tamás: Levente, tu ai folosit deja mult mai devreme expresia infantilizării” sferei civile maghiare din Transilvania. Şi era o constatare esenţială în acea vreme, deoarece şi politicile de susținere financiară acordate de Ungaria au o istorie interesantă ce trebuie luată în considerare. Nu aceasta e prima perioadă când finanţările acordate de statul ungar sunt relativ majore şi importante. Am trăit o astfel de perioadă şi la sfârşitul anilor 1990, în timpul primului guvern Orbán (1998–2002). Pe atunci UDMR se orienta către Bucureşti, şi puterea ei de a accesa resurse era mult mai mare ca acum.

Însă și diferenţele dintre România şi Ungaria au fost cele mai mari tocmai în această perioadă. Şi în acea situaţie era o realizare incredibilă pentru sociologi că au putut înfiinţa de exemplu Fundaţia Jakabffy Elemér, sau au putut ţine în viaţă Asociaţia Etnografică Kriza János, ceea ce însemna posibilităţi aparte, mai complexe faţă de cele disponibile pentru sociologii români.

Însă Salat Levente şi-a formulat tocmai atunci teoria infantilizării şi, din păcate, anii care au trecut i-au dat dreptate. Sprijinul acordat de statul ungar nu se baza bunăoară pe performanţă, pe calitate, ci pe structuri de clientelă. Finanţările se acordau fără o documentaţie clară cu privire la detalii esențiale ale proiectului. Levente a spus încă de pe atunci că acest fenomen ne va costa scump, deoarece organizaţiile care se bazează pe acest sistem şi care funcţionează după aceste reguli,

se vor dovedi incapabile să funcţioneze într-un alt context.

Şi aşa s-a şi întâmplat odată cu accesabilitatea resurselor Uniunii Europene. Organizaţiile maghiare din Transilvania s-au dovedit în general incapabile să redacteze, să documenteze un proiect şi să se ocupe de buna ei desfăşurare. Să nu ne legăm acum de faptul că e o adevărată anomalie că s-a format o veritabilă „proiectocrație” care se ocupă de finanţările UE, sau că întregul sistem de proiecte UE este o absurditate.

Cert este că organizaţiile maghiare din Transilvania, asemenea administraţiilor locale din Ţinutul Secuiesc, au ajuns într-o situaţie absolut defavorizată: cei obişnuiţi cu sistemul de finanţare acordată de guvernul Ungariei n-au fost capabili să se descurce în noua situaţie.

Şi e destul de îngrijorător faptul că şi această perioadă va evolua spre un rezultat similar. În prezent, diferenţa dintre Ungaria şi România nu e foarte mare bunăoară, dar sumele acordate de Ungaria au crescut vertiginos şi din acest motiv am ajuns iar într-o situaţie similară, când pentru mulţi reprezentanţi ai instituţiilor maghiare finanţările acordate din Ungaria pot reprezenta perspectiva viitorului.

Dar aceste finanţări nici acum nu sunt competitive, nu se bazează pe o documentaţie clară privind cheltuielile planificate și efectele scontate. Astfel, pe lângă faptul că utilitatea lor socială e destul de îndoielnică, ele menţin reţelele clientelare. Ori, prin însăşi natura lor, organizaţiile clientelare sunt absolut inutilizabile în afara mediului incubator, unde s-au născut. Nu sunt convertibile.

200518_kerekasztal

Bakk Miklós: Aş avea câteva cuvinte de adăugat în ce priveşte problema studiilor de eficienţă şi a analizelor specialiştilor. Da, ar fi bine să se întocmească aceste studii. Dar şi aceste studii şi analize sunt de obicei mijloace în procesele politice concurențiale, deci ele ar trebui văzute ca rechizitoriul de la un proces penal, aflat în controversă cu pledoaria avocatului apărării. Şi totuşi, e importantă efectuarea acestor studii şi analize, accesibile marelui public, deoarece acestea raţionalizează problema şi o prezintă într-o formă despre care se poate discuta apoi, cu argumentaţie, cu tot.

De ce nu există astfel de studii?

Eu cred că la noi principala problemă se datorează faptului că societatea civilă şi profesională nu e în stare să creeze acele forumuri de evaluare care ar putea prelua, în mod legitim şi pe termen lung, aceste funcţii. Din anumite puncte de vedere situaţia noastră e mai proastă, decât cea din Slovacia. Mi se pare că pe plan cultural organizaţia CSEMADOK de acolo are o autoritate culturală și profesională mai mare, decât Societatea Maghiară de Cultură din Transilvania (EMKE), de exemplu.

Masa Rotundă a Maghiarimii din Slovacia a fost şi ea mult mai reuşită decât ideile similare de la noi, din Transilvania, care n-au supravieţuit dincolo de stadiul de organizare. Şi văd de exemplu, pentru a face referire la ceva concret, că lucrăm de jumătate de an deja, fără succes, pentru a crea un consorţiu civil pentru continuarea Congresului Secuiesc, care ar avea o bază de date, întocmită de specialişti, şi în care s-ar regăsi atât rezultatele ştiinţei moderne, cât şi analizele de politici publice, puse laolaltă pentru a înlesni proiectarea politicilor publice regionale.

Una dintre cele mai importante condiţii ale politicilor publice, adică ale aplicabilităţii politice a rezultatelor ştiinţifice, de specialitate s-ar concretiza printr-o modalitate de traducere între limbajul ştiinţific şi cel al obiectivelor politice dominante, cel al narativelor politice actuale. Analizele de politici publice sunt menite să ofere aceste traduceri. Dar se pare că pur şi simplu nu putem crea acele ateliere, acele forumuri care să se ocupe de asta, nici măcar pentru un cerc cât de cât general, pentru ca măcar acolo să funcţioneze în mod legitim. Şi asta mi se pare o problemă majoră.

Toró Tibor: Consider că în cazul în care am fi capabili, totuşi, să realizăm aceste analize, chiar ulterior, dacă am putea concepe un material de specialitate în domeniul politicilor sociale, am fi în stare să influențăm întrucâtva aceste procese.

Nu cred că nu s-ar citi acel studiu în care am scrie de exemplu că din totalul finanţărilor pentru un număr de 200 de grădiniţe, x investiţii au ajuns în localităţi unde în câţiva ani nu vor mai fi copii vorbitori de limba maghiară, şi nu cred că acele studii n-ar influenţa defel deciziile. Ar trebui să ne implicăm într-un mod sau altul, deoarece chiar dacă nu putem influenţa adoptarea deciziilor la Budapesta, am putea încerca să intervenim în implementarea acestora la nivel local.

În acest moment, din păcate, până ajungem să vorbim despre studii de impact sau policy-uri, contractele de finanţare s-au semnat de mult, şi s-a decis deja chiar și unde şi cu ce scop vor fi cheltuite sumele respective. Cred că ar trebui să-i confruntăm cu aceste probleme atât pe cei care iau deciziile, cât şi pe executanţii deciziilor respective. Procesele pot fi influenţate într-un fel sau altul, doar dacă sunt prezentate problemele și greșelile cu privire la ele.

Extinderea spaţiului mass-media cu centrul la Budapesta asupra comunităţii maghiare din Transilvania: ce efect are asupra noastră faptul că suntem mai bine informaţi în ce priveşte politica din Ungaria, decât cu privire la întâmplările din Bucureşti? Ce efect are propaganda anti-imigranţi şi anti-Soros din mass-media publică din Ungaria asupra publicului din Transilvania (de exemplu asupra pensionarilor din spaţiul rural), care nu se informează din nicio altă sursă?

Kiss Tamás: Nu e vorba doar de pensionarii din spaţiul rural. În rândul maghiarilor din Transilvania s-a format o părere foarte unitară în legătură cu refugiaţi. Am realizat unele sondaje de opinie, atât printre maghiarii din Transilvania, cât şi în întreaga ţară. În plus, am putut compara aceste rezultate cu sondaje efectuate în Ungaria. Şi am văzut că în privinţa animozităţii faţă de străini, maghiarii din Transilvania i-au cam întrecut pe toţi. Şi am avut rezultate similare și în ceea ce priveşte preconcepţiile şi prejudecăţile la adresa romilor.

Cred că animozitatea faţă de străini – şi haideţi să vorbim deschis: rasismul – are două tipuri de bază. În primul tip lipseşte orice reflecţie: am putea să-l considerăm cu oarecare ironie ca un fel de rasism „inocent”. Acest tip este destul de răspândit în România, deoarece aici lipseşte şi acum acea versiune, „politically correct”, a culturii care în Ungaria s-a impus în anii nouăzeci. Prin asta vreau să spun că în spaţiul public din România lipsesc adesea reflecţiile conştiente în legătură cu această problemă.

Toró Tibor: În presa română se menționează fără probleme, de exemplu, etnicitatea cuiva.

Kiss Tamás: Da, aşa e. Un primar din provincie, de exemplu, nu reflectează îndeosebi despre atitudinea sa faţă de romi sau de refugiaţi deoarece acestea sunt, putem spune, cultural determinate.

În Ungaria, această lipsă de reflecţie (ceea ce nu echivalează însă cu rasismul!) a fost ştearsă de cultura de tip „politically correct” a anilor nouăzeci. Această cultură (sau tendinţele ei, cel puțin) a cunoscut un colaps absolut spectaculos după 2006, fiind urmată de epoca rasismului instrumentalizat din punct de vedere politic, care ar fi cel de al doilea tip de rasism.

Aceasta nu mai este epoca „inocenţei” când, de exemplu, relaţia ierarhică dintre romi şi cei care sunt de altă etnie să fie oarecum de la sine înţeles pentru toţi (în sensul că „ăia sunt doar nişte ţigani”). Discursul rasist devine, pe de o parte, o revoltă împotriva tendinţei etichetate ca „politically correct”, pe de altă parte e mijlocul de a obţine cât mai multe voturi. Sau şi-şi. Iar propaganda lui Orbán a conectat aceste două formule în comunităţile maghiare din Transilvania.

Maghiarii din Transilvania s-au procopsit cu rasismul instrumentalizat din punct de vedere politic, fără să fi trecut în prealabil printr-o perioadă marcată de vreo versiune a culturii „politically correct”. Rezultatul e, pe cât de comic uneori, pe atât de trist în general.

În ceea ce priveşte spaţiul unitar mass-media, procesul datează de mai mult timp. Transformarea radicală a tiparelor de consum media în privința televiziunilor a început după anul 2000. Acum e clar că predomină canalele care transmit în limba maghiară. Faptul că şi presa tipărită este concentrată din ce în ce mai mult în mâinile unor actori din Ungaria (şi conectați la Sistemul Cooperării Naţionale) este un fenomen mai nou. În schimb, posturile comerciale locale de radio reprezintă interesele unor grupări de întreprinzători legate de organizaţiile locale ale UDMR. Deci, spaţiul unitar mass-media se manifestă în principal în tiparele consumului emisiunilor televizate.

Toró Tibor: O consecinţă interesantă a transformării şi centralizării spaţiului mass-media este faptul că elita maghiară din Transilvania, dacă vrea să transmită un mesaj propriei comunităţi, atunci trebuie să apeleze la mass-media din Budapesta şi trebuie să apară în organele de presă centrale din Ungaria, cum ar fi M1, Duna TV, sau Radio Kossuth, pentru că acestea sunt singurele organele de mass-media prin care se pot adresa tuturor maghiarilor din Transilvania. În cazul alegerilor din 2016, aceste organe de presă au avut un efect clar şi puternic.

Problema e că aceste organe media au o logică redacţională foarte diferită de cea a organelor locale, sunt controlate de temele politice din Ungaria, așadar selecția sau filtrarea mesajelor se face cu totul altfel.

Politicienii transilvăneni trebuie să propună subiecte care se încadrează în logica redacţională a mass-mediei publice ungare. De exemplu, toată lumea şi-a putut exprima părerea în legătură cu Gyurcsány Ferenc când acesta a atacat dreptul de vot al noilor cetățeni din afara granițelor Ungariei, şi aceste păreri au fost mediatizate. Comparativ, succesul unui caz de advocacy în domeniul drepturilor minorităților nu interesează neapărat organele mass-media din Ungaria. Ideea este, deci, că spaţiul unitar mass-media aduce cu sine controlul politic central al ordinii de zi.

Va funcţiona pe termen lung situaţia actuală, de a trăi, din punct de vedere fizic, în România, dar cu capul nu în nori, ci în Ungaria?

Salat Levente: Dacă această situaţie poate exista pe termen lung, şi dacă da, ce consecinţe va avea, este o întrebare în legătură cu care putem doar să ne dăm cu presupusul. Eu personal cred că minoritatea maghiară din Transilvania se găseşte într-o situaţie pentru a cărei caracterizare am putea folosi (oarecum forţat, ce-i drept) conceptul de disonanţă cognitivă.

Această expresie este folosită de psihologi pentru a descrie situaţia când o persoană, de regulă expusă în mod îndelungat la un proces informaţional foarte invaziv, suferă o modificare a percepţiilor şi a conştiinţei, ajungând la o stare mentală total inadecvată condiţiilor în care trăieşte.

Deşi noţiunea nu este folosită cu referire la comunităţi, eu cred că extinderea spaţiului de mass-media din Ungaria asupra unei importante părţi a comunității maghiare din Transilvania, sau integrarea membrilor minorității maghiare din România, prin sistemul cetăţeniei duble, în spaţiul politic din Ungaria în cursul alegerilor recente, de exemplu, reprezintă o intervenţie informaţională extrem de invazivă, care poate crea în cei vizați iluzia că soluţia problemelor lor se află cu totul, şi cu totul altundeva, decât unde ar trebui să fie căutate.

Trebuie adăugat aici că este extrem de dificil să formulez această critică la adresa politicii național ungare tocmai în această perioadă când minoritatea maghiară din România pare să-şi fi pierdut partenerii politici frecventabili, cât de cât respectabili și cu influenţă suficientă pentru adoptarea acelor măsuri pe care liderii UDMR le consideră oportune și necesare. Totuși, trebuie admis că e o iluzie criminală să-i faci pe cei care trăiesc aici să creadă că situaţia maghiarimii din Transilvania ar putea fi consolidată fără acordul aparatului guvernamental român, sau chiar în opoziţie cu opinia publică şi voinţa elitei politice românești.

Kiss Tamás: Suntem de acord în privința faptului că lipsa unei viziuni politice despre viitorul maghiarilor în România e o problemă enorm de mare. Poate că e cea mai mare problemă. Şi eu simt că politicienii maghiari transilvăneni n-au idee despre direcţie care ar trebui urmată. În acelaşi timp eu cred că imaginea e mult mai complexă la nivelul comunităţii, şi în acest context eu n-aş folosi noţiunea disonanţei cognitive, adică aş fi mai precaut în privința folosirii acestui termen.

200518_kerekasztal

Bakk Miklós: Pe vremuri, când eu şi cu mulţi alţii, ne-am trezit în competiţia formulărilor proiectelor de autonomie, mulţi ne-au criticat că – folosind o expresie de tip Bibó – suntem niște clarvăzători supratensionaţi şi focalizaţi asupra esenţelor, producem viziuni ale viitorului pe bandă rulantă, ne uităm în depărtări, fără să avem habar de ziua de mâine, de paşii care trebuie făcuţi acum, imediat. Iar acum e problemă că nu există viziune a viitorului, nu există cine s-o conceapă.

Nu ştiu, unde ar fi nivelul optim de abordare, cine ar putea stabili ce e realist şi cu ce mijloace poţi determina ce este realist. Politicianul determină ca şi realist ceea ce poate realiza într-un an, doi. Cercetătorul în schimb crede că realist e ceea ce se poate dovedi util pe termen lung, conform cunoştinţelor sale de istorie şi conform modelelor sale de gândire. Niciunul dintre aceste abordări nu se poate aplica aici. Iar ne-am lovit de conflictul dintre realismul fals şi focalizarea supratensionată asupra esenţei, în spiritul lui Bibó.

Kiss Tamás: Eu nu sunt întru totul de acord. Voi v-aţi ocupat în mod serios de diferitele modele și concepţii de autonomie prin 1993–1995, nu? În acest sens, chiar aţi creat o anumită viziune despre viitor, dar eu nu cred că ar fi fost vorba de un conflict dintre falsul realism şi clarvăzătorii supratensionați Era vorba pur şi simplu de faptul că exista în paralel și

un alt tip de viziune asupra viitorului, luat în considerare de conducerea de atunci a UDMR, dar pe care aceştia nu l-au conturat în mod explicit.

Cel puţin, nu în sensul care ar fi impus dezbateri deschise cu voi. Iar această viziune era întocmai modelul controlului prin cooptare, despre care am vorbit la început. Un fel de împărţire „de facto” a puterii, pe bază etnică, bazată pe negocieri cu reprezentanții majorității, în vederea participării la guvernare, deci nu erau interesaţi să propună partenerilor români diferite concepţii de autonomie și să lupte pentru adoptarea acestora.

Acest tip de integrare politică a minorității era considerat în acea vreme un fel de model de urmat de către Uniunea Europeană şi alte organizații internaţionale. Iar conducerea UDMR a adoptat acest model, fără însă ca această decizie să fi fost comunicată în mod deschis către alegători, fără să fi dezbătut problema de exemplu cu voi, experții care lucrau la elaborarea unei concepții de autonomie. Astfel, aceste concepţii de autonomie n-au avut niciun suport, deoarece procesele politice reale pur şi simplu au trecut pe lângă ele.

Eu consider, de altfel, că o reală viziune politică despre viitor ar trebui să însemne că aceasta ghidează procesele politice, măcar în linii mari, dacă nu chiar în detalii. Şi eu cred că în anii nouăzeci liderii UDMR aveau o viziune în privința viitorului. Dacă ne uităm la documentele întrunirilor de la Neptun (negocieri între lideri PDSR și UDMR în 1993, în stațiunea Neptun), vom constata că Borbély, Frunda şi Tokay au avut o viziune destul de clară asupra viitorului. Aceşti oameni vroiau să ajungă undeva (chiar dacă direcţia aleasă de ei nu era pe placul tuturor sau chiar dacă ideea lor, privită de acum, nu pare cine ştie ce).

Acum însă nici vorbă de aşa ceva. DNA a creat o nesiguranţă de o asemenea anvergură, încât modelul de control prin cooptare, practica obținerii resurselor prin participarea la putere a ajuns într-un vid politic. Pur şi simplu nu mai funcţionează, deoarece nu există nicio protecţie pentru cei care s-ar implica în negocieri cu privire la resurse. Am putea spune că pe vremuri modelul controlului prin cooptare era în armonie cu realitatea conform căreia România era o aşa-numită democraţie bazată pe patronaj. Într-un astfel de sistem, chiar şi implementarea drepturilor minorităţilor devine un rezultat al unor negocierilor politice informale, în loc ca implementarea să aibă la bază legi scrise și să poate fi considerat de la sine înțeles.

În acest context, consider că relaţia actuală cu PSD se datorează doar în parte faptului că UDMR este interesată de reforma justiţiei pentru a stopa exagerările la care a ajuns DNA. În opinia mea, acesta este un obiectiv politic absolut legitim. Dar, din păcate, realitatea este mai complicată: din aceasta face parte şi faptul că UDMR nu prea dispune de alte scenarii alternative decât restabilirea modelului de control prin cooptare, în cadrul căruia ar putea fi reluate negocierile informale, fără protocol oficial, cu Dragnea sau alţi lideri politici. Acest lucru nu poate fi considerat o viziune reală despre viitor.

S-au schimbat în vreun fel percepţiile legate de maghiarii de dinafara graniţelor Ungariei, odată cu acordarea dreptului de vot la alegerile parlamentare din Ungaria şi odată cu tematizarea finanţărilor din ce în ce mai subsțanțiale acordate acestor comunităţi?

Kiss Tamás: Eu aş aborda problema din sens opus. Cred că e vorba mai mult de faptul că cetăţenia dublă şi dreptul de vot (care înseamnă că maghiarii din Transilvania fac parte în mod oficial din comunitatea politică din Ungaria) nu a schimbat schemele de identificare cotidiană. A rezultat mai degrabă o dualitate. Într-un context dat, maghiarii din Transilvania sunt parte a naţiunii ungare. Pot fi prezentați la o sărbătoare naţională ca atare, sau se poate referi la ei ca la un simbol al națiunii maghiare care au trecut prin multe necazuri. Într-un alt context însă, pot fi tratați ca un grup de străini, de exemplu, dacă reprezintă concurenţă pe piaţa forţei de muncă sau există pericolul că vor avea acces la sistemul de beneficii sociale.

Această dualitate este prezentă în mod continuu şi nu a fost schimbată în esenţă nici de cei opt ani petrecuţi de Orbán la putere. Gyurcsány n-a făcut nimic altceva decât să re-instrumenteze această atitudine din punct de vedere politic, după cum au procedat anumiți actori politici de stânga şi în 2001 (anul adoptării legii statutului maghiarilor din afara granițelor Ungariei), şi în 2004 (anul referendumului despre acordarea cetățeniei). Paradoxal e că în prezent, în Ungaria toată lumea încearcă să instrumenteze opoziţia faţă de străini, în conformitate cu propria concepţie despre naţiune. Fidesz o face în contextul refugiaţilor sirieni, Gyurcsány se bazează pe invidia și sentimentele de neacceptare față de maghiarii de dinafara graniţelor Ungariei. Iar în trecutul nu atât de îndepărtat, partidul Jobbik încă îi avea în centrul atenţiei pe romii din Ungaria. Aceste sentimente şi reacţii au, cred eu, rădăcini comune.

Székely István Gergő: Eu cred că s-au petrecut, totuși, nişte schimbări foarte importante. E important că din ceea ce este considerat blocul partidelor de stânga din Ungaria, în acest moment doar Coaliția Democrată îşi asumă aceste lucruri față de maghiarii de dincolo de granițe în mod deschis. Cred că unul dintre motivele principale ale instrumentării acestor atitudini era faptul că Gyurcsány a considerat că prin aceasta se poate evidenţia din mulţimea formaţiunilor de stânga, se poate diferenția clar de celelalte partide printr-un issue în care ceilalți în mod sigur nu vor adopta aceeași poziție ca el.

Ce crede acum elita politică română despre maghiarii din Transilvania? Cum s-a schimbat această viziune faţă de cea de dinaintea anului 2010? Cum s-a modificat spaţiul de manevră al UDMR după ce a ajuns la acord cu Fidesz? A avut această măsură politică vreun impact evident asupra politicii UDMR în context românesc?

Bakk Miklós: Eu cred că viziunea de bază pe care elita politică română, respectiv elita română în general o are în ce priveşte maghiarimea din Transilvania nu s-a schimbat semnificativ. Problema principală a acestei elite, viziunea sa definitorie este în acelaşi timp şi întrebarea istorică de bază a consolidării naţiunii române.

Referitor la consolidarea naţiunii române, s-au născut două modele. Cel din Transilvania, care se baza încă din secolul XVIII pe cultură, pe societatea civilă şi pe elita română care avea misiunea „să trezească conştiinţa naţiunii”, respectiv cel din Principatele Române care se baza pe mijloacele birocratice ale statului. Odată cu naşterea României Mari, s-a impus de fapt modelul naţionalismului birocratic, de aici provine viziunea predominantă de azi pentru care întrebarea centrală e: cum am putea noi, românii, să-i transformăm pe maghiarii din Transilvania în buni cetăţeni români?

În prealabil, naţionalismul birocratic român se situa în acel mediu de problematizare al politicii afacerilor interne care constata că există în ţară o comunitate de maghiari, care nu vor asta, nu sunt de acord cu aia, şi din când în când beneficiază de sprijin material din partea statului ungar. Acum se pare că această situaţie începe să degenereze într-o senzaţie de ameninţare geo-politică, bazată pe ideea că România nu îşi găseşte coordonatele geo-politice, se simte ameninţată,

şi în contextul acestor senzaţii de ameninţare maghiarimea reprezintă un factor destul de important.

Salat Levente: Eu aş mai adăuga că opinia elitei politice române în ce priveşte maghiarimea din Transilvania a fost şi este influenţată în mod semnificativ de ceea ce ştie şi crede această elită despre UDMR, despre rolul și performanţa politică a organizaţiei care și-a asumat reprezentarea intereselor minorității maghiare din România. Din această perspectivă putem spune că au existat perioade bune în care această opinie era de-a dreptul favorabilă, mai ales în contextul primelor participări UDMR la guvernare.

La vreme respectivă, partea marcantă a elitei politice române a putut accepta inclusiv situaţia oarecum stranie în care UDMR era considerată o realitate politică cu două feţe, care face referiri sporadice, cu precădere în campanii, la ideea autonomiei, dar niciodată nu încearcă introducerea acestui subiect în agenda dezbaterilor politice mai serioase, fiind din acest motiv un partener politic de încredere, relativ ieftin și ușor de mulțumit.

Imaginea UDMR, şi în acest context opinia românilor despre maghiarimea din Transilvania a început să se deterioreze încetul cu încetul atunci când organizaţia a renunţat la principiul consecvenţei politice şi a intrat în coaliţii de guvernare cu cele mai diferite formaţiuni românești, fără să fi fost în stare să explice în mod cât de cât convingător opiniei publice române motivaţia din spatele acestui comportament politic, iar în situaţiile concrete ale guvernării s-a văzut nevoită tot mai adesea să recurgă la mijloacele şantajului politic pentru a-şi atinge obiectivele.

În felul în care UDMR a fost percepută de opinia publică din România o schimbare majoră s-a petrecut în toamna anului 2014 când organizaţia a dat publicităţii propriul proiect referitor la autonomia Ţinutului Secuiesc. În opinia mea, atunci a început izolarea UDMR pe scena politică din România, izolare care a devenit ireversibilă într-un timp destul de scurt, nu independent, evident, de faptul că UDMR apare tot mai des în spațiul public din România în ipostaza unui actor politic care servește necondiţionat interesele partidului lui Viktor Orbán.

Marginalizarea politică nu este afectată, cred eu, nici măcar de faptul că actuala coaliţie guvernamentală a avut nevoie în repetate rânduri de votul UDMR pentru a asigura stabilitatea politică. În aceste contexte politice dificile UDMR „a reuşit”, prin performanțe de comunicare lamentabile, să se manevreze într-o poziţie în care analiştii politici români, care în trecut au urmărit evoluția organizaţiei cu multă empatie, ba chiar apreciere sinceră uneori, consideră acum că UDMR s-a raliat cu groparii democraţiei din România. Este de remarcat că în aceste contexte ale analizei apare uneori şi ideea că opinia privind maghiarimea din Transilvania ar trebui disociată de imaginea pe care UDMR o are în opinia publică din România.

Nu e cazul să intrăm acum în detaliile dilemei „stat de procuratură vs. stat al mafiei”, dar pare cert că UDMR, în caz că s-a poziţionat într-adevăr corect în această dispută, a ratat o şansă esenţială, nereuşind să explice cât de cât inteligibil în faţa opiniei publice române chestiunile în privința cărora coaliția aflată la guvernare a eșuat lamentabil.

Bakk Miklós: Punând întrucâtva deoparte problematica UDMR, trebuie să specificăm că există aici un subiect juridic, care nu creează neapărat antagonie. Însă politica are nevoie să determine totul în termeni contrastanţi, să contureze antagonisme. Eu am încercat să contactez jurişti pentru a-i întreba de aspectele de specialitate, dar mi s-a răspuns că în acest context există părţi bune şi părţi rele. E un pachet juridic complex.

Şi aşa ceva nu se poate comunica către public. Că avem aici şi aspecte bune, şi aspecte rele. Dacă detaliezi părţile bune, atunci treci sub tăcere o mulţime de alte lucruri, deci într-o măsură oarecare antagonizezi problema. Ori, eu cred că soluţia politică nu se poate naşte din studiul şi discuţia amănunţită a detaliilor juridice.

Kiss Tamás: După cum am mai semnalat, eu cred că problema e mult mai mare. Nu lipseşte doar o strategie comunicaţională profesională. Nu există nici strategie de acţiune, nu există nici măcar limbaj adecvat prin care situaţia – şi anume

dilema „statului de procurorisau al „statului de mafioți” – ar putea fi abordată pe înţelesul tuturor.

Pe de o parte, mie îmi este extrem de antipatic populismul anti-corupţie al clasei mijlocii profesionale din mediul urban. Atitudinea de adoraţie faţă de DNA mi se pare a fi o problemă majoră, şi consider că principala responsabilitate a democraţiei române de azi este să pună capăt cumva acestui amoc al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Dar îmi sunt străine şi idealurile tehnocrate ale clasei de mijloc, împreună cu concepţia sa de democraţie anti-politică.

Pe de altă parte, mi se pare problematică şi concepţia în care singura viziune despre viitor ar fi restaurarea modelului de control prin cooptare şi a democraţiei bazate pe patronaj. Ar fi nevoie de mult mai multă inventivitate şi inovaţie politică pentru a evita ca opinia publică română să clasifice UDMR în categoria „retrogradă”.

Din punctul de vedere al comunicării, cred că UDMR se află într-o spirală descendentă care va fi doar agravată de condamnarea recentă a lui Horváth Anna.

În dezbaterile fără sens de pe Facebook dintre Eckstein Kovács Péter şi unii lideri UDMR se reflectă, de exemplu, lipsa structurilor adecvate de noţiuni. Cred că e posibil ca Eckstein să aibă dreptate când susţine că în funcţionarea DNA nu putem distinge o atitudine vădit anti-maghiară. Dar consecinţa colaterală a luptei anti-corupţie este totuşi faptul că s-a distrus acel model de integrare care a determinat în ultimii 25 de ani interacţiunea dintre elita politică maghiară din Transilvania şi cea română. Iar în acest moment nu dispunem de niciun alt model. Iar acest lucru este o problemă majoră, și din această cauză lupta împotriva corupţiei are, totuşi, un caracter specific defavorabil pentru maghiari (chiar dacă acesta nu este neapărat intenţionat).

Dar nu poate fi susținută nici alternativa care ar dori reinstaurarea democraţiei bazate pe patronaj şi a controlului prin cooptare. Nu mi se par o alternativă fericită nici panelurile de comunicare referitoare la ideea statului „securist” (fără să intru în detalii despre plauzibilitatea veridicității acestor afirmații). Potențialul de mobilizare al acestui panel comunicațional în rândul maghiarilor transilvăneni este destul de îndoielnic, iar în direcția românilor sau a opiniei publice internaţionale o astfel de idee pur și simplu nu poate fi comunicată.

Toró Tibor: În acest context ar fi foarte important să menţionăm și faptul că acest discurs afectează o instituţie care ar putea fi tocmai o alternativă viabilă în ceea ce privește implementarea drepturilor minorităților naționale. Este foarte clar că implementarea unor legi (aplicarea efectivă a drepturilor referitoare la utilizarea limbii materne, concretizearea unor paragrafe din legea învăţământului, etc.) nu se pot soluţiona cu negocieri situaționale. O soluţie alternativă ar fi să încercăm să obţinem punerea în practică a acestor drepturi prin calea justiţiei.

Prin asta nu spun că ar trebui să avem încredere în statul român de drept, dar ar trebui să putem diferenţia între diferitele procese, cazuri şi obiective. Statul român de drept nu este o unitate omogenă. Pentru moment, se pare că justiția românească funcţionează mai bine în probleme legate de dreptul la folosirea limbii materne, decât în cele legate de corupţie.

Nu ştiu… dar cert este că ar fi nevoie de mai multe procese și cazuri concrete în care justiția este pusă la încercare, pe baza cărora să putem să afirmăm că sistemul juridic din România are probleme structurale în ceea ce privește drepturile minorităților naționale. Un dezavantaj al modelului de comunicare din prezent este că sugerează ca în viitor să nici nu mai încercăm să apelăm la sistemul de justiţie. De ce am face-o? Oricum ştim ce decizii se vor adopta. Iar dacă acceptăm această argumentație, atunci nu va mai exista advocacy, nu vor mai exista procese strategice legate de implementarea drepturilor minorităților naționale. Acest mod de gândire va avea ca și rezultat, printre altele, că nu o să avem dovezile necesare prin care să prezentăm problemele noastre comunităţii internaţionale ale cărei instituții competente sunt deosebit de interesate de dovezi și exemple juridice care pot fi considerate apolitice.

Eu cred că afirmaţia conform căreia tribunalele adoptă decizii părtinitoare pe baze etnice sau că sunt influenţate printr-un control politic ar putea avea legitimitate, dar trebuie să fie demonstrată cu argumente şi dovezi, iar procesele de corupţie nu sunt potrivite pentru aşa ceva. Mai ales dacă reprezentanţii politici ai comunității maghiare se folosesc de mesajele de acest fel şi în scopuri politice concrete de a-şi mobiliza susţinătorii.

Discuţia a fost moderată şi redactată de Sipos Zoltán. Acest text este o versiune adaptată pentru publicul român, versiunea originală în limba maghiară poate fi accesat aici.

Traducerea:

Péterfi Lenke